De obicei mănânc puţin şi lent. Mă murdăresc mereu la gură, uneori şi pe nas. Alte dăţi mănânc mult şi cu poftă. Până termin tot ce am în faţă şi simt că plesnesc. Atunci mă întind, îmi pun mâinile pe burtă şi încep să arunc în jurul meu cu interjecţii. Ah! Oh! Mă vaiet, mă plâng şi mă întreb de fiecare dată, în mintea mea, de ce nu am putut nici acum să mă opresc mai devreme. De ce am fost calică.

Life is like a box of chocolates… you never know what you’re gonna get , spunea un mare înţelept. Well, you never know when to stop, either.

Îmi povestea cineva zilele trecute că prietenii noştri cei mai buni, câinii, nu au noţiunea timpului bine formată şi trăiesc cu impresia că anumite stări vor fi veşnice. Cum ar fi scărpinatul după ureche. Când scărpinatul ia sfărşit, prietenul nostru este dezamăgit. Credea că plăcerea nu se va sfărşi niciodată.

Şi eu credeam că e uşor să nu mai fii calic.  Să pui cutia deoparte şi să te duci să te culci. De-ar fi atât de simplu şi nu te-ai întoarce pe toate părţile înainte să adormi, gândindu-te cât de bine te simţi şi ce bună ar mai fi încă o bomboană. Poate mâine nu o să mai aibă acelaşi gust, poate o să le mănânce altcineva între timp… Deja stomacul începe să bombăne şi el. Îţi bagi picioarele şi te duci să termini cutia. Ghinion, ultima bomboabă era cu cafea. Deteşti gustul ăsta. Reuşeşti să-l ascunzi sub aroma pastei de dinţi, dar nu poţi să revii la starea de mai devreme.

Luăm multe decizii în viaţă mânaţi de lăcomie. Nu ştim când să ne oprim şi riscăm ca la sfârşitul zilei să rămânem cu gustul amar. Sau ne oprim şi riscăm să devenim nişte frustraţi agitaţi, mereu cu gândul la câte o cutie de pe raftul de sus. Sau poate încercăm să găsim acea cale de mijloc, ascunsă dupa tufele autoeducaţiei. Să poţi să pui cutia deoparte fără să mai pofteşti la ea. Să te bucuri doar de starea pe care o ai în acel moment şi să adormi zâmbind.

Obişnuiam să mă întreb dacă această autoeducaţie ne face să devenim mai mult roboţi şi mai puţin oameni. În realitate, liniile de cod există oricum. Vestea bună e că avem acces la sursă şi le putem schimba după propria noastră voinţă. Vestea proastă e că nu cunoaştem toate limbajele de programare.

Acest articol nu este despre ciocolată.

O să adorm tristă azi. Cu un nod în gât pe care cine ştie când se va mai ivi ocazia să-l scot afară din mine. Să-l scuip şi să-l calc în picioare.
Da, în continuare supraestimez lumea în care trăim, oamenii care se învârt în jurul meu şi viaţa în sine. Şi în continuare cad, mă trezesc pentru câteva minute la realitate, simt cum mă doare totul, dar îmi trece şi o iau de la început. Uneori mă gândesc că singurul lucru care m-ar scoate din acest cerc vicios ar fi o cădere fatală.

Nu cred că ştiu să spun de ce fac asta. De ce mă încăpăţânez, de ce nu mă mulţumesc să trăiesc în ce mi-a fost dat şi cum mi-a fost dat. Dar mi-e silă. Mi-e silă să văd cum ne bălăcim în propria mizerie, dar ne pozăm în oaze cu dulce nectar.

Suntem comozi şi, vrem sau nu să recunoaştem, ne complacem în vorba „trăiesc în România”. Trăiesc în România şi asta îmi permite să fiu comod. Să nu mă agit. Să fiu nesimţit. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Să-ţi fie clar: tu, ăsta care te plângi de compatrioţii tăi, nu eşti cu nimic, dar cu nimic mai breaz dacă nu faci decât să te plângi. Felicitări, pui de Mircea Badea!

În naivitatea mea caracteristică, speram că azi o să reuşesc să mă culc până va bate ceasul ora 00:00 şi omul negru va ieşi de sub pat. Poveşti pentru copii. E  00:14 deja şi tocmai am aflat că s-a prelungit concursul organizat de BikeWalk si Coca Cola. Ce mai contează că trebuie să mă trezesc devreme, că m-am hotărât în sfârşit să mă înscriu la un master în ţară, că mâine e ultima zi de înscrieri şi că trebuie să dau viaţă unui eseu… Noroc că am găsit prin casă o hârtie de imprimat fotografii şi am putut să “prepar” singurică o serie de poze “tip buletin”. De ce spun noroc? Păi mai bine să vă arăt… şi cred că o să înţelegeţi singuri de ce este pentru mine o experienţă traumatizantă să merg să scot astfel de poze.

Transformers! Copil naiv, femeia-bărbat, sprâncenata, manelista, gât-rupt şi în final o poză decentă – pe care plănuiesc să o folosesc până pe la 30 de ani când poate o să vreau să îmi fac iar şuviţe blonde… or maybe NOT. Citeşte mai mult »

30 iunie. Când te culci la 8 dimineaţa şi te trezeşti la 11 cu tatăl tău lângă tine spunându-ţi că îi e rău şi că va chema salvarea, ştii că nu vei avea o zi bună. Ironic, exact înainte să te bagi în pat, două persoane ţi-au urat somn uşor şi o zi liniştită. La fel de ironic, ai adormit cu zâmbetul pe buze, pentru că deşi ai stat până la 8 cu laptopul în braţe, ştii că au fost nişte ore dedicate unui scop măreţ.

La 11 dimineaţa nu mai ai nici zâmbet, nici scopuri măreţe. Doar o nelinişte haină şi o dorinţă naivă ca totul să fie doar un vis urât. Nu ştii ce să zici, nu ştii ce să faci, dar dintr-o dată sari din pat ca pe arcuri de parcă ai fi dormit 8, nu 3 ore, şi ţi-ai fi făcut deja şi exerciţiile de dimineaţă. Nu e un vis. Tata e palid la faţă, are tensiunea 18 şi i se citeşte teama în ochi. Eu o să chem salvarea acum şi mă duc la spital. Mă cheamă în cealaltă cameră. Vrea să îmi arate folderul în care ţine scanate asigurările de viaţă. Nu e nevoie de toate, doar de ultima. Mă roagă să notez şi codul PIN de la un card. Poate o să fie nevoie…

”Cred că o sa mor”. Numai asta reuşeam să aud şi să înţeleg uitându-mă la el şi prin el. Am chemat salvarea, am aruncat o pereche de pantaloni şi o bluză pe mine şi am ieşit înaintea ei. Cu urdori la ochi, cu dinţii nespălaţi, cu părul încurcat. Am luat o gumă şi am continuat să merg lângă tata fără să mai spună niciunul nimic. Îmi pare rău.

Nu am avut niciodată o relaţie extraordinară. N-am fost “fata lu’ tata” şi Citeşte mai mult »

Mi-am dat demisia. O decizie luată după multe zile de cugetat, dar după prea multe nopţi nedormite. Cred că prima oară când am realizat cu adevărat că am o problemă a fost când mi-a zis Dan că arăt ca dracu. Se întâmpla după ce deja îmi mai bătuseră câte un apropo şi alţi prieteni că ar trebui să dorm mai mult. Dar Dan a fost cel mai sincer. Eram cu echipa Lecturi Urbane în faţa Primăriei şi ne pregăteam de prima întâlnire încununată de succes în camera de la etajul 14. După complimentul lui Dan, a urmat Iulian care în timpul unei discuţii mi-a spus că am un ton agresiv şi că l-am avut şi în ultimele mailuri. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Ţin minte că am luat liftul, am ajuns sus şi după ce ne-am aşezat la masă m-a bufnit plânsul. Cedasem în etajul 14 al Primăriei.

Dar asta se întâmpla acum prea mult timp şi poate dacă întâlnirea nu s-ar fi încheiat cu limonadă şi îngheţată la terasa de lângă, următoarea zi nu aş fi luat-o de la capăt ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Poate.

Nici Dan nu a încetat să fie sincer, dar nici eu nu am încetat să mă culc după răsărit. Şi măcar de n-ar fi ieşit soarele de după nişte blocuri gri.

Nu ştiu ce m-a determinat să iau în cele din urmă o decizie. Poate faptul că mă plimbam într-o seară de iunie prin parc şi nu înţelegeam de ce este atât de multă lume. Mi-am dat seama Citeşte mai mult »

Am început să scriu pe blog în 2006. Mai exact, pe 25 aprilie scriam primul meu post. Era despre lene. Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că acum îi zice procrastinare. Ce cuvânt cretin şi greoi… Şi când te gândeşti că poate tocmai de la procrastinare a plecat totul.

Scriam de plăcere, pe blogspot.com, pentru mine şi încă 2-3 persoane care mai ştiau de blog. Şi am făcut asta până la sfârşitul lui 2009. 28 decembrie 2009 – ziua când m-am mutat pe .ro.

Am încercat să merg în continuare pe vechiul drum al scrisului din plăcere. Mi-am dat seama că am crescut în momentul în care timpul începuse să îmi pună piedici. Problema nu a fost niciodată lipsa lui, ci pierderea lui plângându-mă că nu îl am sau încercând să mă hotărăsc de ce să mă apuc mai întâi. Citeşte mai mult »

Someday we’ll find it, the rainbow connection. The lovers, the dreamers and me.

Mi-e greu să îmi găsesc cuvintele atunci când scriu despre iubire. Scriu şi tot şterg şi iar scriu şi iar o iau de la început. Am zis mereu că iubirea e spre a fi simţită, nu discutată. E oricum 5 dimineaţa… iar… sunt obosită şi m-am simţit izbită de o stare cumplită de melancolie. Câteodată simţi aşa de mult că începe să te doară. Citeşte mai mult »

Pe sistemul “prietenul la nevoie se cunoaşte” o să-mi calc puţin pe orgoliu şi pe ruşinea de a nu mai fi scris iar nimic serios de o grămadă de vreme şi o să dedict acest post unui concurs organizat de Mircea de la automarket.ro. Mircea va trimite un blogger weekendul acesta la munte cu un Chevrolet Captiva în teste.

Haios că m-a nominalizat şi pe mine cineva. Probabil cineva care mă doreşte într-un stâlp, pentru că nu am mai condus de ceva ani buni. =)) Citeşte mai mult »

Speechless…

…and priceless

Iar simt cum sunt trasă în jos şi iar simt cum nu mai am unghile înde-ajuns de lungi si de puternice să mă ţin. Să mă ţin de orice apuc – de cărămizi, de scoarţă de copac, de pământ… chiar şi de un geam sau de o tablă şi să se audă scrâşnetul ăla şi să-l simţim până în fundul sufletului.

Pe tine nu vreau să te rănesc. Deşi acum, cu unghiile tăiate din carne, mai mult ar părea că te mângâi…