De obicei mănânc puţin şi lent. Mă murdăresc mereu la gură, uneori şi pe nas. Alte dăţi mănânc mult şi cu poftă. Până termin tot ce am în faţă şi simt că plesnesc. Atunci mă întind, îmi pun mâinile pe burtă şi încep să arunc în jurul meu cu interjecţii. Ah! Oh! Mă vaiet, mă plâng şi mă întreb de fiecare dată, în mintea mea, de ce nu am putut nici acum să mă opresc mai devreme. De ce am fost calică.

Life is like a box of chocolates… you never know what you’re gonna get , spunea un mare înţelept. Well, you never know when to stop, either.

Îmi povestea cineva zilele trecute că prietenii noştri cei mai buni, câinii, nu au noţiunea timpului bine formată şi trăiesc cu impresia că anumite stări vor fi veşnice. Cum ar fi scărpinatul după ureche. Când scărpinatul ia sfărşit, prietenul nostru este dezamăgit. Credea că plăcerea nu se va sfărşi niciodată.

Şi eu credeam că e uşor să nu mai fii calic.  Să pui cutia deoparte şi să te duci să te culci. De-ar fi atât de simplu şi nu te-ai întoarce pe toate părţile înainte să adormi, gândindu-te cât de bine te simţi şi ce bună ar mai fi încă o bomboană. Poate mâine nu o să mai aibă acelaşi gust, poate o să le mănânce altcineva între timp… Deja stomacul începe să bombăne şi el. Îţi bagi picioarele şi te duci să termini cutia. Ghinion, ultima bomboabă era cu cafea. Deteşti gustul ăsta. Reuşeşti să-l ascunzi sub aroma pastei de dinţi, dar nu poţi să revii la starea de mai devreme.

Luăm multe decizii în viaţă mânaţi de lăcomie. Nu ştim când să ne oprim şi riscăm ca la sfârşitul zilei să rămânem cu gustul amar. Sau ne oprim şi riscăm să devenim nişte frustraţi agitaţi, mereu cu gândul la câte o cutie de pe raftul de sus. Sau poate încercăm să găsim acea cale de mijloc, ascunsă dupa tufele autoeducaţiei. Să poţi să pui cutia deoparte fără să mai pofteşti la ea. Să te bucuri doar de starea pe care o ai în acel moment şi să adormi zâmbind.

Obişnuiam să mă întreb dacă această autoeducaţie ne face să devenim mai mult roboţi şi mai puţin oameni. În realitate, liniile de cod există oricum. Vestea bună e că avem acces la sursă şi le putem schimba după propria noastră voinţă. Vestea proastă e că nu cunoaştem toate limbajele de programare.

Acest articol nu este despre ciocolată.

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Carcoteli urate. Fericire frumoasa. Craciun.
2. Birocratie sau totalitarism…
3. Dezamagiri

O să adorm tristă azi. Cu un nod în gât pe care cine ştie când se va mai ivi ocazia să-l scot afară din mine. Să-l scuip şi să-l calc în picioare.
Da, în continuare supraestimez lumea în care trăim, oamenii care se învârt în jurul meu şi viaţa în sine. Şi în continuare cad, mă trezesc pentru câteva minute la realitate, simt cum mă doare totul, dar îmi trece şi o iau de la început. Uneori mă gândesc că singurul lucru care m-ar scoate din acest cerc vicios ar fi o cădere fatală.

Nu cred că ştiu să spun de ce fac asta. De ce mă încăpăţânez, de ce nu mă mulţumesc să trăiesc în ce mi-a fost dat şi cum mi-a fost dat. Dar mi-e silă. Mi-e silă să văd cum ne bălăcim în propria mizerie, dar ne pozăm în oaze cu dulce nectar.

Suntem comozi şi, vrem sau nu să recunoaştem, ne complacem în vorba „trăiesc în România”. Trăiesc în România şi asta îmi permite să fiu comod. Să nu mă agit. Să fiu nesimţit. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Să-ţi fie clar: tu, ăsta care te plângi de compatrioţii tăi, nu eşti cu nimic, dar cu nimic mai breaz dacă nu faci decât să te plângi. Felicitări, pui de Mircea Badea!

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. disobedience
2. Un numar necunoscut
3. 2009/2010

În naivitatea mea caracteristică, speram că azi o să reuşesc să mă culc până va bate ceasul ora 00:00 şi omul negru va ieşi de sub pat. Poveşti pentru copii. E  00:14 deja şi tocmai am aflat că s-a prelungit concursul organizat de BikeWalk si Coca Cola. Ce mai contează că trebuie să mă trezesc devreme, că m-am hotărât în sfârşit să mă înscriu la un master în ţară, că mâine e ultima zi de înscrieri şi că trebuie să dau viaţă unui eseu… Noroc că am găsit prin casă o hârtie de imprimat fotografii şi am putut să “prepar” singurică o serie de poze “tip buletin”. De ce spun noroc? Păi mai bine să vă arăt… şi cred că o să înţelegeţi singuri de ce este pentru mine o experienţă traumatizantă să merg să scot astfel de poze.

Transformers! Copil naiv, femeia-bărbat, sprâncenata, manelista, gât-rupt şi în final o poză decentă – pe care plănuiesc să o folosesc până pe la 30 de ani când poate o să vreau să îmi fac iar şuviţe blonde… or maybe NOT.

Buuun. Lăsând aceste aspecte surpriză la o parte, plănuiesc să câştig o bicicletă. Da, mai am una, pe care o iubesc foarte mult, dar este pliabilă, cu roţi foarte mici (18″ dacă nu mă înşel?) şi la distanţe mari nu face faţă. Ok, nu fac eu faţă… Pe lângă faptul că trebuie să depun de trei ori mai mult efort ca să ajung din punctul X în punctul Y, mai trebuie să mă şi opresc frecvent ca să o salt peste bordurile trotuarelor. Care “este” multe, dese şi înalte. Pe stradă risc să merg doar noaptea când este mai liber. Până acum nu am fost aplatizată de niciun vitezoman participant la concursuri târzii în noapte. Da, în Pantelimon se practică.

Şi, desigur, nu se pune problema să ies cu ea în afara Bucureştiului, pe coclauri, sau să merg la Let’s Bike It, că aş rămâne probabil blocată în prima groapă şi m-ar boscorodi şi toţi ceilalţi partcipanţi.

Cu norocul nu prea le am, deci nu îmi pun baza în tragerea la sorţi, chit că am înscris toată familia, inclusiv căţelul – Doli Brătilă cu adresă pe gmail. Dacă vreţi id-ul de mess, let me know.

Cu milogeala nici atât, deci a picat şi varianta câştigului prin concursul de “like”-uri de pe Facebook – foarte triste concursurile de acest tip, apropo.

Aşa că a mai rămas varianta aceasta, în care trebuie să fac 5 bloggeri să mă voteze. După pozele de mai sus, şansele mele s-au diminuat semnificativ :)), dar mă voi baza totuşi pe obiectivitatea băieţilor.

Aşadar, doamnelor şi domnilor, Coane Miţe şi biciclişti, să purcedem!

Prima temă, de la domnul Zoso - „Viaţa pe 2 roţi – de la prima bicicletă până azi.”

O să fiu sinceră: nu mai ştiu exact care a fost prima mea bicicletă. Pe FB povesteam de un aşa-amintit BMX, bănuit în ultimul an că ar fi fost de fapt un soi de Adibas al ciclosferei, achiziţionat din non-continentul Europa. În realitate însă, am nişte flashback-uri cu o bicicletă verde, cu roţi mai mici, cam de dimensiunea celor de la actuala bicicletă pliabilă. E plauzibil, pentru că ştiu sigur că am început cu nişte roţi ajutătoare, iar la “BMX”-ul mov cu siguranţă nu s-ar fi potrivit. Aşa că prima mea bicicletă este o amintire verde cu roţi ajutătoare. Să remarcăm atmosfera eco.

Apoi a urmat amintirea mov cu petice roz. Da, aici poate fi speculată o atmosferă gay, dar la vârsta respectivă nu ştiam nici ce e aia gay, nici că Moş Crăciun nu există. Şi cu siguranţă nu mă interesa de culoarea bicicletei atâta timp timp cât mergea, se oprea şi mă făcea fericită în jurul stadionului. În ciuda culorilor (rozul explicându-se prin faptul că nu găsisem o nuanţă mai apropiată cu care să acoperim “juliturile” – şi era de fapt fuchsia dar deja vă ameţesc), era o bicicletă băieţească, solidă, ce a suportat multe. M-am dat jos de pe ea pe la 14 ani.

După 7 ani de pauză, 7 fiind considerat un număr magic în basme, m-am urcat din nou pe două roţi, retrogradând în şaua unei biciclete magice, dar cu roţi mici, primită cadou de ziua mea de la cei mai buni prieteni. E adevărat, mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. Am zbughit-o din prima şi am devenit ulterior bune prietene. O cheamă Gicuţa Micuţa.

Viaţa pe două roţi a fost şi este genială. De la bucuria copilărească, pe care încă o mai simt când o iau la vale şi parcă îmi iau zborul, până la satisfacţia oferită de depăşirea unui cârd de maşini care prind stopul de 3 ori. Cred că mersul pe bicicletă, odată învăţat, fie nu-ţi place, fie îl iubeşti. Eu îl iubesc.

A doua temă, de la domnul Cabral – „cum faci sa convingi un sofer inrait sa renunte la masina si sa aleaga bicicleta?”

Asta e grea. Atributul acela – “înrăit” – face treaba dificilă rău de tot. Desigur, să nu ne legăm chiar de fiecare detaliu al cerinţei, pentru că în realitate oricum nu există o soluţie universală care să se aplice tuturor şoferilor înrăiţi. Până şi ei au caracteristicile lor specifice şi de acelea ar trebui să ne agăţăm atunci când vrem să îi convingem să renunţe la iubita lor. Şi prin iubită ne referim desigur la maşină.

Nu rezolvi nimic dacă te apuci să îi înşiri unui şofer motive pentru care bicicleta este mai bună decât maşina. El ştie deja că maşina poluează, că pierde timp la semafoare, că dă bani pe combustibil. Dacă nu o să ajungă în pragul sărăciei, crede-mă că va continua să conducă.

Soluţia nu este prezentarea bicicletei ca o varianta de mijloc de transport şi un înlocuitor mai bun al maşinii, ci prezentarea biciclitului ca atare – ca sursă de mişcare, de petrecere a timpului liber, de relaxare, de activitate de grup, etc. Trebuie să faci şoferul să îndrăgească bicicleta pentru ceea ce este ea mai întâi ca ceva complementar maşinii şi abia apoi el singur să îşi dorească să petreacă mai mult timp cu ea. Dacă îi jigneşti iubita, nu rezolvi nimic. Dacă îl faci să se îndrăgostească de o alta, ai şanse să îi devină amantă şi mai apoi soţie. ;)

A treia temă, de la domnul Arhi – „Care ar fi dupa tine, cele zece porunci ale biciclistului responsabil?”

1. Uite-te pe unde mergi.

1′. Nu întoarce capul după gagici cu ţâţe mari.

1”. Nici după gagici cu fustă scurtă.

2. Poartă o cască de protecţie.

2′. Pe cap.

2”. Şepcile Nike, pălăriile de cowboy sau cordeluţele nu sunt căşti de protecţie.

3. Nu băga viteză pe trotuar.

3′. Că e posibil să loveşti pe cineva.

3”. Sau să cazi în cap.

4. Încearcă să eviţi să ajungi pe bandă a doua a şoselei.

4′. Chiar şi atunci când maşinile sunt oprite la stop.

4”. Pentru că sunt şanse mari să faci mizerie şi să fie nevoie să fii măturat de pe carosabil.

5. Să ai mereu cu tine o sticlă de apă.

5′. Eventual cu tot cu apă în ea.

5”. Şi să nu fie bere.

6. Ar fi bine să fii echipat şi cu stopuri.

6′. Care să şi funcţioneze, pentru ca şoferii să te poată observa.

6”. Dar să rămâi la marginea benzii întâi.

7. Nu te lua la întrecere cu maşini mari sau mici.

7′. Şi nici nu scoate limba la şofer.

7”. Că mulţi şi-au găsit sfârşitul în seriale de comedie călcaţi de un vehicul care apare din neant.

8. Când e roşu, e roşu.

8′. Lasă şmecheriile şi aşteaptă să se facă verde, chiar dacă nu vin maşini.

8”. Vezi 7”.

9. Verifică starea bicicletei înainte de a pleca de acasă.

9′. Dacă arată în regulă, nu înseamnă neapărat că este în regulă.

9”. Dacă nu arată în regulă, înseamnă că sigur nu este în regulă.

10. Nu uita să nu întoarci capul după gagici.

Şi a patra şi ultima, că mi-e somn şi mâine chiar trebuie să mă înscriu la master, de la domnul Piticu citire – „unde te-ai plimba prima data cu bicicleta  rosie?”

Dacă nu ar trebui să merg cu bicicleta direct la turul din jurul Casei Poporului, m-aş da prima dată cu ea pe drumul până acasă. Sunt mai practică, ce vreţi, v-am zis că am nevoie de biclă pe post de înlocuitor de autobuz şi până în Pantelimon, slavă Domnului e destul de pedalat cât să simt diferenţa trecerii de la 18″ la 26″. Nu-i bai, drumul tot o să fie făcut şi cu atât mai dulce va fi el după încălzirea de la Izvor. :)

Între timp m-am mai documentat şi am văzut că şi în evaluarea acestor task-uri intră numărul de comentarii, like-uri şi alte treburi de genul. Pana mea, noi să fim sănătoşi!

Mă duc la somn, mâine e o zi mare! De la 19:00 sper să ne vedem la Let’s Blog It! :)

PS: nu vă agitaţi, glumeam, nu am înscris-o pe Doli la tragerea la sorţi.

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Voi v-aţi pus vreodată bicicleta la ochi?
2. Pentru tara muncim
3. Your skin makes me cry

30 iunie. Când te culci la 8 dimineaţa şi te trezeşti la 11 cu tatăl tău lângă tine spunându-ţi că îi e rău şi că va chema salvarea, ştii că nu vei avea o zi bună. Ironic, exact înainte să te bagi în pat, două persoane ţi-au urat somn uşor şi o zi liniştită. La fel de ironic, ai adormit cu zâmbetul pe buze, pentru că deşi ai stat până la 8 cu laptopul în braţe, ştii că au fost nişte ore dedicate unui scop măreţ.

La 11 dimineaţa nu mai ai nici zâmbet, nici scopuri măreţe. Doar o nelinişte haină şi o dorinţă naivă ca totul să fie doar un vis urât. Nu ştii ce să zici, nu ştii ce să faci, dar dintr-o dată sari din pat ca pe arcuri de parcă ai fi dormit 8, nu 3 ore, şi ţi-ai fi făcut deja şi exerciţiile de dimineaţă. Nu e un vis. Tata e palid la faţă, are tensiunea 18 şi i se citeşte teama în ochi. Eu o să chem salvarea acum şi mă duc la spital. Mă cheamă în cealaltă cameră. Vrea să îmi arate folderul în care ţine scanate asigurările de viaţă. Nu e nevoie de toate, doar de ultima. Mă roagă să notez şi codul PIN de la un card. Poate o să fie nevoie…

”Cred că o sa mor”. Numai asta reuşeam să aud şi să înţeleg uitându-mă la el şi prin el. Am chemat salvarea, am aruncat o pereche de pantaloni şi o bluză pe mine şi am ieşit înaintea ei. Cu urdori la ochi, cu dinţii nespălaţi, cu părul încurcat. Am luat o gumă şi am continuat să merg lângă tata fără să mai spună niciunul nimic. Îmi pare rău.

Nu am avut niciodată o relaţie extraordinară. N-am fost “fata lu’ tata” şi ne-am împuns mereu unul pe celălalt, doi căpoşi nevoiţi să împartă un spaţiu comun. Mai mereu nervos, irascibil şi intolerant, tata era cel care îmi rupea foile din caiet în clasa I atunci când greşeam o literă, cel care mă trimitea la dicţionar când nu ştiam ce înseamnă un cuvânt şi cel care îmi spunea mult prea rar că e mândru de mine. A vrut să facă din mine un om tare, ştiu. Îmi spunea mereu să mă tund scurt sau să îmi prind părul. Să port blugi cu talie înaltă şi să stau dreaptă.

Ştiu că îi pare rău că nu a fost mai mult timp alături de mine şi că nu am reuşit să depăşim de mai multe ori dialogul “ce mai faci?”-”bine”. De multe ori realizăm prea târziu că ar fi trebuit să ne purtăm altfel. Trăim inconştient cu impresia că cei din jurul nostru sunt nemuritori şi că vor fi aşa până în momentul în care vom fi împăcaţi cu gândul şi pregătiţi să trăim fără ei. Pe la 14 ani, când i se mai făcea rău bunicii, mă rugam să nu moară şi să mai aştepte câţiva ani, pentru că atunci voi putea să fac altfel faţă. A mai aşteptat, dar nu a fost aşa cum sperasem cu câţiva ani în urmă. Momentul acela nu vine niciodată. Trăim doar cu impresia că o dată cu vârsta vom deveni mai reci în faţa morţii.

Salvarea a venit repede, şoferul m-a ţinut de vorbă, mi-a zis să stau liniştită şi m-a felicitat că nu sunt căsătorită… Era vesel, ziua următoare intra în concediu. Ştiam că trebuie să fiu optimistă. Negativismul lui tata era oricum de ajuns şi îl simţeam şi eu până în măduva oaselor. Vroiam să-mi adun toate gândurile bune şi toată energia pozitivă, dar nu puteam opri imaginile alb-negru. Scenariul fără final fericit.

Probabil e mintea care încearcă să îţi spună că trebuie să fii pregătit şi pentru ce e mai rău. Sau pur şi simplu instinctul animalic de conservare. Înăbuşit de conştiinţă.

Asistentele au fost amabile, doctorul la fel. Ne-am întors acasă, am împachetat şi am pornit spre Bucureşti. E internat, încă nu ştim ce are, dar am uitat codul PIN. Şi nu ştiu nici codul de intrare în Windows. Nu vreau să le ştiu. Nu vreau să mă tund scurt şi nici nu pot să nu plâng. I ain’t no supergirl…

Mi-am dat seama că azi nu ne-am certat deloc. Că azi nu m-am enervat din nimicuri. Că azi nu m-am stresat din cauza mailurilor necitite. Mă întreb dacă azi am fost pe deplin conştientă sau un simplu robot organic…

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Pe strada vietii mele
2. Prostul nu e prost destul pana nu e si fudul?
3. It’s time to be myself

Mi-am dat demisia. O decizie luată după multe zile de cugetat, dar după prea multe nopţi nedormite. Cred că prima oară când am realizat cu adevărat că am o problemă a fost când mi-a zis Dan că arăt ca dracu. Se întâmpla după ce deja îmi mai bătuseră câte un apropo şi alţi prieteni că ar trebui să dorm mai mult. Dar Dan a fost cel mai sincer. Eram cu echipa Lecturi Urbane în faţa Primăriei şi ne pregăteam de prima întâlnire încununată de succes în camera de la etajul 14. După complimentul lui Dan, a urmat Iulian care în timpul unei discuţii mi-a spus că am un ton agresiv şi că l-am avut şi în ultimele mailuri. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Ţin minte că am luat liftul, am ajuns sus şi după ce ne-am aşezat la masă m-a bufnit plânsul. Cedasem în etajul 14 al Primăriei.

Dar asta se întâmpla acum prea mult timp şi poate dacă întâlnirea nu s-ar fi încheiat cu limonadă şi îngheţată la terasa de lângă, următoarea zi nu aş fi luat-o de la capăt ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Poate.

Nici Dan nu a încetat să fie sincer, dar nici eu nu am încetat să mă culc după răsărit. Şi măcar de n-ar fi ieşit soarele de după nişte blocuri gri.

Nu ştiu ce m-a determinat să iau în cele din urmă o decizie. Poate faptul că mă plimbam într-o seară de iunie prin parc şi nu înţelegeam de ce este atât de multă lume. Mi-am dat seama mult prea târziu că a venit vara. Schimbasem hainele de pe mine, dar cumva mintea rămăsese blocată în perioada în care priveam mai mult în jurul meu şi mai puţin în ecranul de la laptop.

E totuşi ironic poate că timpul ce îmi fura ore de somn era dedicat tocmai unei schimbări în bine al acestui “în jur”. Probabil era nevoie de nişte ghionturi mai serioase ca să-mi dau seama că I’m no wonder woman. Sau pur şi simplu de nişte momente sincere cu mine însămi.

Aşa că după ce am realizat că nu le pot face pe toate, am ales să renunţ la ce mă motiva cel mai puţin. S-a întâmplat să fie jobul. Dar dacă am putut să stau o săptămână la mare cu covrigi şi sana, eu zic că reuşesc să supravieţuiesc şi în Bucureştiul trist cu energia venită din proiecte. Vezi, asta e toată frumuseţea – că în proiectele sociale nu doar investeşti energie, ci şi primeşti înapoi. Uneori înzecit.

Ştiu, proiectele sociale nu ţin de foame şi până la urmă ţi se apleacă şi de la prea mulţi covrigi. Dar nu stomacul e cel care mă mai doare uneori. În continuarea seriei “ce-am mai făcut”, azi am primit un mail cu titlul „Welcome to the University of the Arts London”. Mai aveam unul, dar era din 2009.

Dear Dana-Raluca Bratila

We are delighted that you have chosen UAL for the next step in your creative career.

Ei, şi ce dacă mi-au zis Dana… oricum nu ajung nici anul acesta acolo, so no delight as far as I’m concerned. Prostituţia nu a dat roade, n-avem coco, dar îmi aduc aminte cu drag de interviul cu Rob, coordonatorul masterului la care fusesem acceptată (Interactive Media MA) şi specializat în, citez, ”Human Computer Interface system design and integration, and boogie woogie piano playing.”. Din nou, ironic, cele două subiecte cărora le-am dedicat cele mai multe minute la telefon au fost legate de ce cărţi îmi place să citesc şi de un proiect pe care îl făcusem în facultate pe schimbarea imaginii României. Oare dacă interviul ar fi avut loc anul acesta am fi discutat de Lecturi Urbane şi Let’s Do It, Romania! ?

Un prieten îmi zicea că am ajuns să scriu pe blog numai posturi depresive în toiul nopţii, iar când scriu de bine sunt de obicei despre Let’s Do It. Şi avea dreptate. Blogul a fost în ultima perioadă oaza mea de linişte. Terapia mea prin lirism “emofantezist”.

Realitatea aşteaptă însă după uşă şi deja bate insistent. Două săptămâni de când am fost în Blogtrip şi încă nu am apucat să povestesc. Dacă am învăţat însă ceva de la fostul şef este că scuzele sunt neinteresante. Iar în memoria jobului am scris un articol pe apPRentice.

S-a mai încheiat o etapă, începe alta. Şi ceva îmi spune că o să fie legen … wait for it … dary ! ;)

De altfel, deja a început bine. Ieri am fost la concert URMA în The Silver Church – partener oficial LDIR :) -, am asistat la un solo genial la baterie din partea lui Dominic şi m-am reîndrăgostit de piesa de mai jos. Aşadar, cu dedicaţie:

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Cine rade la urma rade mai bine…
2. The pain song
3. Prostul nu e prost destul pana nu e si fudul?

Am început să scriu pe blog în 2006. Mai exact, pe 25 aprilie scriam primul meu post. Era despre lene. Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că acum îi zice procrastinare. Ce cuvânt cretin şi greoi… Şi când te gândeşti că poate tocmai de la procrastinare a plecat totul.

Scriam de plăcere, pe blogspot.com, pentru mine şi încă 2-3 persoane care mai ştiau de blog. Şi am făcut asta până la sfârşitul lui 2009. 28 decembrie 2009 – ziua când m-am mutat pe .ro.

Am încercat să merg în continuare pe vechiul drum al scrisului din plăcere. Mi-am dat seama că am crescut în momentul în care timpul începuse să îmi pună piedici. Problema nu a fost niciodată lipsa lui, ci pierderea lui plângându-mă că nu îl am sau încercând să mă hotărăsc de ce să mă apuc mai întâi.

Şi apoi a fost Twitter-ul, această Satană a online-ului, care m-a tras de partea celor 140 de caractere şi m-a depărtat şi mai mult de tot ce însemna posturi interminabile pentru cei ce aveau răbdare să le citească.

Că e vorba de întâmplare, de soartă sau de vreo stea norocoasă, cert este că pas cu pas pe acest drum am ajuns să cunosc atât de mulţi oameni speciali încât să mă întreb dacă nu cumva Iadul este de fapt doar o poartă spre Rai.

Pe blog pot în continuare oricând să-mi reiau scrisul vechi, ştiind că influenţa pozitivă a celor pe care i-am cunoscut va rămâne. Ştiind că prieteniile legate vor rămâne şi ele. Şi până la urmă, mie asta mi-a adus cel mai bun online-ul, departe de evenimentele la care am avut ocazia să particip sau proiectele în care sunt implicată. Weekend-ul trecut nu a făcut decât să confirme ceea ce ştiam deja: faptul că în online mişună oameni deosebiţi.

Probabil singurul defect al infernului ar fi acela că este infinit şi că nu ajungi niciodată să îi cunoşti pe toţi cei care mişună întrânsul.

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Pe strada vietii mele
2. Cenusa
3. Mai mult ca oricând

Someday we’ll find it, the rainbow connection. The lovers, the dreamers and me.

Mi-e greu să îmi găsesc cuvintele atunci când scriu despre iubire. Scriu şi tot şterg şi iar scriu şi iar o iau de la început. Am zis mereu că iubirea e spre a fi simţită, nu discutată. E oricum 5 dimineaţa… iar… sunt obosită şi m-am simţit izbită de o stare cumplită de melancolie. Câteodată simţi aşa de mult că începe să te doară.

Nu ştiu cum să fac să dobor peretele ăsta… ai crede că dacă l-am zidit o să ştiu să îl şi dărâm, dar cred că am făcut o treabă prea bună. Şi nu mai pot… pur şi simplu nu mai pot să trec de el… şi mă încăpăţânez să îl lovesc cu pumnii şi tot eu ajung cu degetele zdrelite.

Şi îmi întinzi mâna, dar mi-e frică să o întind înapoi spre tine. Mi-e frică pentru că ştiu că o să mă usture, mi-e frică să nu mă scapi, mi-e frică să nu te trag aici după mine. … Nu, nu te vreau aici.

Dar dacă trăim gândind că nu există iubire veşnică şi putem iubi de mai multe ori în viaţă, oare ne mai putem dedica la fel de mult? Oare ne mai putem lăsa duşi de val şi purtaţi de sentimente? Oare mai putem să credem în promisiuni ce ne dau motive să zâmbim când restul în jur este gri? Oare ne mai putem bucura unul de celălalt fără teama că în orice moment se poate rupe totul?

Credeam că după ce mori o dată, nu îţi mai este frică de moarte.

Şi câteodată cred că am încetat să mai cred în iubire.

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Rum and cherries
2. Sunt aici
3. Everything in its right place

Pe sistemul “prietenul la nevoie se cunoaşte” o să-mi calc puţin pe orgoliu şi pe ruşinea de a nu mai fi scris iar nimic serios de o grămadă de vreme şi o să dedict acest post unui concurs organizat de Mircea de la automarket.ro. Mircea va trimite un blogger weekendul acesta la munte cu un Chevrolet Captiva în teste.

Haios că m-a nominalizat şi pe mine cineva. Probabil cineva care mă doreşte într-un stâlp, pentru că nu am mai condus de ceva ani buni. =))

Eu trebuie să nominalizez trei bloggeri, dar sincer nu cred că e cineva mai potrivit pentru acest premiu decât Andra, nu numai pentru că iubeşte maşinile şi tot ce ţine de ele, ci mai ales pentru că are nevoie de o vacanţă! O merită pentru că munceşte ca nebuna pentru RevvNation şi dacă e nevoie să scriu pe blog ca să o conving să-şi ia două zile libere, apoi uite că asta fac! :D

Îi voi mai nominaliza pe Alex, pentru că suferă de câteva luni că are maşina moartă şi pentru că ştiu că s-ar bucura cu adevărat de experienţa condusului unui SUV pe drumuri montane.

Şi pe Laura pentru că e o şoferiţă incredibilă şi ar arăta bestial la volanul Chevrolet-ului.

Pe curând. :)

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Limbaj de cartier
2. See you at the bitter end
3. De bine

Speechless…

…and priceless

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Şi pentru tine, special, încă una ( NU! ..meriţi :)) ): #matasari17
2. 2 hashtaguri care mă fac să zâmbesc: #draduta şi #lecturiurbane
3. Zăpadă, iubire, copii?

Iar simt cum sunt trasă în jos şi iar simt cum nu mai am unghile înde-ajuns de lungi si de puternice să mă ţin. Să mă ţin de orice apuc – de cărămizi, de scoarţă de copac, de pământ… chiar şi de un geam sau de o tablă şi să se audă scrâşnetul ăla şi să-l simţim până în fundul sufletului.

Pe tine nu vreau să te rănesc. Deşi acum, cu unghiile tăiate din carne, mai mult ar părea că te mângâi…

Alte acorduri, alte cuvinte:

1. Piua
2. Rum and cherries
3. Sunt aici