Sunt ruptă de oboseală. Este ora 5:30 şi am terminat în sfârşit de lucrat la noul site „Let’s Do It, Romania!”. Dar e frumuşel foc şi tocmai pentru că am muncit atât de mult la el şi l-am aşteptat atâta timp, parcă nu îmi vine să mă culc.. aş mai sta puţin să mă mai bucur. Ştiu că aş putea să fac asta şi mâine, dar cel mai probabil mâine o să am altceva de făcut… aşa se întâmplă mereu, aţi observat? Nu apuci bine să te bucuri de o reuşită, că apare altă treabă, sau vreun eveniment trist sau o persoană care să-ţi strice dispoziţie. Aşa că eu prefer să trag de momentul ăsta, chit că sunt toată amorţită şi scriu relativ automat. Mă întreb dacă gândesc ce scriu acum sau mâine o să fiu surprinsă de ceea ce o să citesc. Poate de fapt acum trăiesc un moment de luciditate maximă şi geniul din mine se va manifesta pe ecran. Right!

Şi mă gândeam azi Citeşte mai mult »

Melancolie, dor, iubire… poate si regrete. Nu am reuşit să separ sentimentele între ele. Ştiu doar că am simţit emoţia în tot corpul. Sunt acele momente în care simţi cu adevărat că trăieşti.
E plăcut să ştii că există persoane care îşi amintesc de tine mai mult decât reuşeşti tu să o faci. Nu ştiu dacă visând la anii de liceu m-aş fi numit ”o blondă plină de muză”. Am şi uitat că am fost odată, demult, blondă. Dar nu o să uit niciodată că am fost acolo. Acolo, în lumea plină de curaj, ambiţie şi entuziasm pe care am creat-o cu alţi doi ”copii”. Laura şi Mihai. File de poveste. Citeşte mai mult »

Nu mai ştiu când a început totul. Nu am simţit niciodată nevoia să mă identific cu Bălănel sau cu Miaunel, de exemplu. Dar cred că a fost de ajuns o singură dată să spun „eu sunt „Water”!” şi desenele animate să capete pentru mine un nou farmec. Ţin minte că reuşeam în mintea mea să fac ca personajul meu să fie cel mai important şi cel mai interesant, indiferent de rolul real pe care îl avea. Şi îl urmăream cu sufletul la gură şi reuşeam cumva să mă identific din ce în ce mai mult cu el, întorcând pe toate părţile ce spunea şi ce făcea, astfel încât să se apropie mai mult de mine, de Oana. Nu conta că personajul era de sex masculin – am fost şi Michelangelo din Ţestoasele Ninja şi nepotul cu şapcă verde al lui Donald Duck ( doar pentru că avea şapcă verde, că alte diferenţe nu cred că erau :)) ).

Sursa

Cu „Water!” am avut noroc. Vară’mea, deşi era mai mare şi putea să aleagă prima, a preferat fata care arăta mai bine – blonda cu „Wind!”. Mai nasol era însă când ajungeai să te cerţi cu prietenele pe tema care să fie Sailor Marte. Citeşte mai mult »

În 1994 păşeam pentru prima oară pe holurile Şcolii Nr. 49 din Bucureşti, pe urmele tatălui meu, care terminase şi el aceeşi instituţie în urmă cu… mulţi ani. Pe vremea lui, şcoala se afla lângă un mare câmp, Vatra Luminoasa, strada copilăriei mele fiind situată în zona Pantelimon, cartier în care blocurile au crescut mai târziu. Nişte zeci de ani mai târziu însă, şcoala a căpătat supranumele de „şcoala din Beverly Hills”. Nu pentru că ar fi devenit câmpurile dealuri sau pentru ca şi-ar fi schimbat Vatra Luminoasă numele, ci pentru că fiţele erau la ele acasă şi banii curgeau într-o veselie din portofelele părinţilor. Şi dacă s-ar fi scurs numai în renovarea sălilor de clasă ar fi fost de înţeles, dar în momentul în care mergi cu profesorii la cumpărături de Crăciun şi stai să probeze hăini de blană să vezi care se potriveşte mai bine cu stratul gros de fard de pe faţă, deja situaţia se împute. Ştiu că s-a cumpărat la un momentdat un super set de cafea unei profe şi l-a refuzat că a zis că mai are, să-i luăm altceva…
Una peste alta însă, noi, ăştia micii, avem amintiri extraordinare de pe băncile şcolii generale şi probabil că asta este cel mai important în momentul de faţă. Iar dacă nu ar fi fost şi nişte profesori extraordinari, pe care îi respect şi admir din tot sufletul, aş fi zburat rapid de acolo.

Şi v-am zis că am fost colegă cu Honorius? Prigoană Honorius, da. Că tot ştiu că se întreba cineva oare cum este alintat – „Honi”, „Hono”… Noi îi spuneam Honorius. Citeşte mai mult »

Curăţenia de Crăciun mă termină psihic. Ce mă enervează cel mai tare este că dacă eu mă pun pe şters praful azi, până de Crăciun se pune iar… Dar nu vreau să şterg praf în Ajun, aşa că tac şi-nghit. Ce mă enervează la fel de tare este că am multe şi mici prostioare împrăştiate pe birou, dulap, etajeră, ceea ce face procesul de ştergere a prafului mai lung şi mai dureros. De obicei le îndesam prin sertare, numai că anul acesta sertarele ajunseseră deja în stadiul de saturaţie… iar adepta ascunsului sub pat nu sunt. Nu de alta, dar acolo e un soi de cameră de zi pentru căţelul meu în timpul verii şi nu mi-aş permite să-i invadez spaţiul. Aşa că Oana, strângătoare de fel, cu potenţial de a ajunge la vârsta de 80 de ani la ştiri ca bătrâna care trăieşte pe un morman de amintiri, s-a apucat de… ŞOC ŞI STUPOARE… aruncat masiv la ghenă.

În procesul de selecţie, pentru că nu m-a lăsat inima să arunc chiar tot, am dat peste nişte lucruri tare faine, cum ar fi primul număr al revistei Mickey Mouse – 1995. Citeşte mai mult »

Pentru că luna aceasta se împlinesc 20 de ani de când am scăpat de raţie, băieţi cu ochi albaştri şi programe bulgăreşti, dar totuşi evenimentele au făcut ca amintirea revoluţiei din 1989 să fie pusă sub semnul tristeţii, revoltei şi scârbei, m-am hotărât să aduc vremurilor de mult apuse un „omagiu” diferit.

Nu eu am ales această variantă, ci mai degrabă ea pe mine, pentru că scormonind zilele trecute prin nişte sertare, am dat peste o carte veche: BANCURI din „epoca de aur” (De la lume adunate). Citeşte mai mult »

Ieri am trecut pentru poate a mia oara pe strada care mi-a marcat adolescenta si care ulterior a devenit ca o a doua strada a vietii mele. Poate a fost chiar a mia oara, dar cred ca am depasit demult acel numar. E strada pe care am inceput sa iubesc. Strada pe care am inceput sa o parcurg acum mai mult de 5 ani cu gandul la ceea ce a fost o data EL. Strada pe care simteam dor, fericire si teama in acelasi timp. E strada de pe care luam cei mai buni covrigi in drum spre facultate. E strada care ma ducea la prietena cea mai buna. La sampanie, ceai si mic dejun cu paine prajita. E strada pe care nu o sa mai merg asa des, dar pe care o sa-mi tresara mereu inima.

E strada pe care stiu ca se afla o biserica.

Vineri am trecut iar cu masina pe acolo si m-am uitat pe geam. Citeşte mai mult »

Save your happiness for tomorrow
And today we’ll drown in your tears

L-am visat iar noaptea trecuta. Exact asa cum am fost… plecand zambind si ajungand crispati si tristi. M-am trezit cu acel gust amar pe care il cunosc prea bine. Mult prea bine. Si cu un nod in gat pe care stiu ca pot sa-l scot numai plangand. Degeaba incerc sa il inghit.

Daca mai vreau ceva din tot ce a fost? Citeşte mai mult »